
Sărutul vampirului
- 👁 7.6K
- ⭐ 7.5
- 💬 226
Descriere
Trezindu-se cu mușcături de dragoste pe gât, aceasta era cea mai mare frică a Alexandrei. Se asigurase că toate feroneriile și ușile erau încuiate, dar totuși... el își găsea mereu calea în casa ei, lăsând în urmă nimic altceva decât mușcături de dragoste ca suvenir. Treptat, a început să observe că cineva o urmărea, trăind cu frica de a nu ști cine era acea persoană. Alexandra se întreba cine ar putea fi acest bărbat, iubitul ei din trecut sau un străin despre care nu știa nimic. A ghicit corect, dar doar... el nu era doar un iubitor din trecutul ei, ci un străin despre care nu știa nimic... Un vampir, mai exact.
Prolog
|•4 ani în urmă•|
Când m-am întors să-mi privesc împrejurimile, am observat că toată lumea purta rochia și căciula neagră obișnuite.
Da, îmi luam diploma.
Unul dintre studenții care se vor absolvi în acea zi eram eu. Așteptând să-mi fie chemat numele pe scenă, eram atât de entuziasmată, cât și incredibil de speriată.
Am observat câțiva dintre prietenii mei bătându-și degetele pe genunchi, unii tremurându-și picioarele continuu, iar alții ronțăind unghiile. M-am amuzat de ei și am spus: „Semne de nervozitate.”
„Alexandra Ronald.”
Am auzit cum mi se chema numele deasupra zgomotului de fundal. Am mers spre scenă, sperând să nu mă împiedic sau să mă lovesc de ceva și să mă fac de râs. Înțelegi cum mă simt, nu?
Când ești în centrul atenției și speri să nu faci nimic jenant. Din fericire, am ajuns pe scenă fără să alunec, să mă împiedic, să cad sau să am alte scenarii jenante.
M-am uitat direct la profesori, nevrând să văd mulțimea. Mi-au înmânat diploma și mi-au strâns mâna. Mi-am închis ochii și m-am întors să mă confrunt cu mulțimea. Am privit fețele aglomerate ale oamenilor.
Studenții sunt aici cu părinții lor. Eu, însă, nu am părinți. Când aveam treisprezece ani, părinții mei au fost uciși într-un accident de mașină. Am trăit cu bunica mea, care este ca o a doua mamă pentru mine, de când aveam 21 de ani. Amintirea părinților mei a făcut ca lacrimile neplânse să mă usture în ochi.
Tocmai atunci, l-am văzut pe un diavol chipeș—sau poate ar trebui să spun, diavolul meu chipeș.
El mi-a răspuns la zâmbet cu un zâmbet distinctiv. Mă privea cu mândrie și adorație. Aveam nevoie de o singură privire de la el pentru a mă simți mai încrezătoare. Mi-am ținut privirea fixată asupra lui.
Am făcut o declarație scurtă în care le-am mulțumit bunicilor, prietenilor și profesorilor pentru dragostea și sprijinul lor. De asemenea, le-am mulțumit părinților mei pentru că m-au crescut și pentru că m-au protejat de sus. După ce am terminat de vorbit, a fost o avalanșă zgomotoasă de aplauze din partea publicului în onoarea mea. Buzele mi s-au curbat într-un zâmbet slab pe măsură ce căldura mândriei creștea în mine.
Dar tot ce puteam vedea era el. Când privirile noastre s-au întâlnit din nou, mi-a făcut semn să-l întâlnesc afară, dând din cap în direcția porții.
Oamenii m-au îmbrățișat și mi-au oferit felicitări în timp ce mă apropiau de intrare. Le-am mulțumit tuturor și am ieșit repede pe ușă. El stătea în zona umbrită a parcului din spatele campusului meu, sprijinindu-se de copac, jucându-se cu papionul când am ajuns acolo. Încă mă lăsa fără suflare chiar și după doi ani de relație.
Primul meu sărut, primul meu tot, viața mea, Xander Knight, iubitul meu. El era cavalerul meu strălucitor. Era ciudat, dar era ciudatul meu, așa că nu mă deranja. S-a uitat în sus când a simțit apropierea mea. Era întotdeauna conștient de unde eram și când ajungeam. Se părea că mă putea simți de la o milă distanță.
Pe măsură ce mă aproiam de el, m-am întors să-l privesc. Ochi gri-albaștri, păr negru, maxilar drept, și un corp subțire cu mușchi fermi. Diavolul meu. Am stat în fața lui, la câțiva centimetri distanță. Era înalt.
M-a privit cu ochii strânși, dar erau întotdeauna blânzi pentru mine în timp ce zâmbeam și mă uitam în sus la el. Corpurile noastre se atingeau acum pe măsură ce mă apropiam. El a zâmbit și a suspinat în timp ce mă aducea la pieptul lui, învăluindu-mă cu brațul în jurul taliei.
M-am uitat în jos, înroșindu-mă. El mi-a ridicat fața cu un deget rece când am simțit cum îi vibrează pieptul. Întotdeauna mă întrebam de ce era de obicei rece, dar el nu răspundea niciodată. Mi-am mușcat buza de jos în timp ce mă uitam în ochii lui, ceea ce i-a atras atenția. S-a aplecat și ochii lui s-au așezat pe buzele mele. Părea că este într-o transă.
Buzele lui mi-au prins ale mele. Mai întâi încet, trăgându-mi buzele de jos între ale lui, apoi sărutându-mă cu putere, ținându-mă strâns. Mi-a dat fiori pe șira spinării. A zâmbit pe buzele mele, știa efectul pe care-l avea asupra mea. A împins limba în gura mea, fără să ceară permisiune. O mână mă ținea strâns de el, cealaltă se învârtea în părul meu.
M-am retras de la el pentru a-mi lua respirația, el a mârâit și s-a încruntat la mine. Desigur. Nu avea nevoie de aer după săruturi, putea să mă sărute timp de o oră fără să aibă nevoie de aer. Ți-am spus că era ciudat. L-am sărutat repede pe buze și am zâmbit.
„Felicitări. Am absolvit...” am respirat. El a zâmbit la mine, punându-și fruntea de-a mea.
„Da... aveam un cadou de absolvire pentru tine...” Vocea lui profundă mă lovea întotdeauna ca un soare arzător. Știi acel sentiment fierbinte? Am sărit de bucurie. A băgat mâna în buzunar, a scos un pandantiv și l-a agățat în fața mea.
Wow, era frumos. Pandantivul era format dintr-un medalion în formă de inimă din piatră rubin.
„Este pentru mine?” am întrebat cu uimire. El a dat din cap, privindu-mi fața.
„Dar arată atât de scump. Nu pot să-l iau...” a dat din ochi la mine și m-a întors, alunecându-mi încet părul de pe spate pe umeri, lăsându-mi gâtul descoperit.
A pus medalionul în jurul gâtului meu, închizându-l, și m-a sărutat pe partea gâtului. M-am lăsat pe spatele lui. El și-a pus capul pe gâtul meu și m-a mirosit, avea un obicei ciudat de a face asta. Dar nu mă plângeam, mă excita.
„De ce ai ieșit afară?” l-am întrebat.
„Nu-mi plac mulțimile, Lexi.” a mormăit, folosind porecla pe care mi-a dat-o. Așa cum era, fiecare răspuns al lui era întotdeauna un răspuns de un cuvânt, dar totuși nu mă plângeam pentru că nu vorbea cu nimeni în afară de mine.
Încă îmi amintesc ziua când a venit prima dată aici. Stând singur într-un colț. M-a făcut să mă simt rău pentru el pentru că era mereu singur, așa că într-o zi am decis să mă așez cu el la prânz. La început, doar mă privea în timp ce vorbeam.
Apoi, în ziua următoare, mi-a rezervat un loc, dând din cap să mă așez cu el. Rutina noastră a fost aceeași timp de câteva săptămâni; eu vorbeam, el asculta și mă privea, dar privirea lui asupra mea aducea întotdeauna confort. Pe măsură ce zilele treceau, a început să spună ceva în timp ce vorbeam. Am devenit inseparabili după aceea, mă urmărea peste tot ca un cățel pierdut.
Uneori se fura în camera mea să doarmă și, bineînțeles, pentru alte lucruri. Era un diavol în pat. O roșeață mi-a cuprins obrajii la acest gând.
Dar ce acum? Ce se va întâmpla acum? Colegiul s-a terminat.
„Ce acum, Xander? Ce se va întâmpla în continuare?” l-am întrebat și l-am simțit cum se încordează în spatele meu.
„Ce s-a întâmplat, Xander?” l-am întrebat din nou, îngrijorată, uitându-mă în ochii lui.
S-a uitat înapoi la mine cu niște emoții ciudate. Tristețe? Vinovăție? De ce era trist și vinovat? Am intrat în panică.
A suspinat, mi-a cuprins fața cu mâinile și a spus acele cuvinte care mi-au sfărâmat inima în milioane de bucăți.
„Trebuie să plec.” a spus. Respirația mea era neregulată. Nu, nu, nu. Nu poate pleca. Nu poate să mă părăsească. Era totul pentru mine.
„Nu poți pur și simplu să pleci! Ce vrei să spui prin asta? Xander, despre ce vorbești?” am cerut. Lacrimile se formau în colțul ochilor mei, dar încă nu cădeau.
„Ascultă-mă cu atenție înainte să tragi vreo concluzie. Bine, Lexi? Îmi pare rău, dar trebuie să plec. Dar nu asta e tot, îți promit că mă voi întoarce. Mă voi întoarce la tine. Întotdeauna la tine.” M-am retras de la el. Ochii lui străluceau de durere. Voiam să-l consolez, dar nu puteam gândi clar.
„De ce trebuie să pleci?” l-am întrebat.
„Nu pot să-ți spun...” s-a întrerupt.
De ce?
„Dar de ce? De ce nu poți să-mi spui?”
„Pur și simplu nu pot, bine? Te rog, crede-mă. Mă voi întoarce, la fel cum ești a mea, eu sunt al tău, doar al tău.” a spus, uitându-se în ochii mei.
„Când te vei întoarce?” l-am întrebat. S-a uitat în jos.
„Nu știu...” Ce vrea să spună prin asta? De ce se întâmplă asta? Lacrimile mele au început să curgă.
„Ce vrei să spui prin asta? Când te vei întoarce? Când voi muri?!”
Și am regretat ce am spus pentru că ochii lui s-au întunecat, era supărat și când era supărat, era înfricoșător. Într-un minut, stăteam în fața lui și în următorul, eram apăsată de copac.
„Ce naiba ai spus!?!” a mârâit la mine, mâinile lui ținându-mi mâinile deasupra capului, iar corpul lui mă împingea în copac. Capul lui era la câțiva centimetri de al meu, ochii strălucind la mine. Am încercat să scap din strânsoarea lui, dar era inutil. Era puternic.
„RĂSPUNDE-MI!” a strigat.
Lacrimile curgeau pe obrajii mei fără rușine în timp ce mă uitam în sus la el.
„Tu... tu mă... părăsești” am plâns, ochii lui s-au înmuiat.
M-a îmbrățișat strâns. Mi-am împins fața în pieptul lui și am inhalat mirosul lui masculin. Mâinile mele s-au învârtit în jurul taliei lui, degetele ținându-se strâns de materialul cămășii lui, nevrând să-l las să plece.
Mi-am clătinat capul în pieptul lui murmurând „Nu poți să mă părăsești. Nu voi permite asta.” Întregul lui corp tremura. Brațele lui mă strângeau strâns.
Din nou, am fost împinsă împotriva copacului, dar cu buzele lui pe buzele mele, sărutându-mă de parcă nu ar fi fost un mâine. Și știam că nu va fi un mâine pentru noi. Am răspuns sărutului cu aceeași forță, lacrimile curgând pe obrajii mei. Ne-am vărsat emoțiile în sărut.
Toată lumea m-a părăsit și acum și el mă părăsea. Nu puteam lăsa asta să se întâmple. A încercat să se desprindă, dar eu mi-am ținut capul în mâinile mele, nepermițându-i să plece, sărutându-l strâns.
S-a eliberat... liber de strânsoarea mea. Am strigat tare. Mi-a pus mâinile pe față, făcându-mă să mă uit la el. Ochii lui aveau lacrimi neplânse și atât de multă durere. Și el suferea.
„Nu știu când, dar mă voi întoarce. Ai inima mea. Ai viața mea. Ești inima mea și ești viața mea. Mă voi întoarce întotdeauna pentru că nimeni nu poate trăi fără inima lui. Nu crezi acum. Dar îți promit, îmi promit chiar și mie că mă voi întoarce și voi lua ceea ce este al meu. Și știi, nu? Ce este al meu? Ești a mea. Ai fost, ești și vei fi întotdeauna a mea și eu întotdeauna iau ceea ce este al meu. Sunt al tău, doar al tău. Ai sufletul meu, Alexandra Shine Ronald. Ești iubirea mea, viața mea...” s-a întrerupt, apropiindu-și fața de urechile mele și șoptind.
„Tu, Alexandra Ronald, ești iubita mea. Nimeni nu te poate lua de la mine. Nici măcar tu. Mă voi întoarce și voi lua ceea ce îmi aparține.” Mi-am închis ochii, ascultând asta. Era liniștitor.
M-a sărutat pe gât, lăsând săruturi peste tot. M-a mirosit timp de multă vreme. Apoi, dintr-o dată, m-a îmbrățișat. M-am strâns și mai tare de el, gândindu-mă la fiecare posibilitate de a-l face să rămână.
Dar apoi a ieșit din strânsoarea mea ca și cum nu ar fi fost niciodată acolo. Într-un minut, era în brațele mele și apoi nu mai era nicăieri. Cum este posibil? M-am uitat frenetic în jur, căutându-l. Nicăieri. Nu era nicăieri.
„Xander!” am strigat.
„Xander... Te rog... Xander!” am continuat să plâng și să strig, dar el nu a venit niciodată.
Am căzut în genunchi, pe măsură ce o nouă vală de lacrimi m-a lovit.
Am plâns din nou și din nou.
A plecat. A plecat.
Capitolul 1
Perspectiva Alexandrei
Din nou!
Ochii mi se măresc, realizând. Nu e o înțepătură de țânțar. Fața mi se albește pe măsură ce realizarea mă lovește.
Mă priveam în oglindă. Totul e la fel. Același păr negru cu șuvițe roșii care îmi ajungea până la umeri, ochi verzi, terni, ten palid. Nimic nu s-a schimbat în 4 ani, în afară de asta. Semnul ăsta, semnul ăsta furios de pe gâtul meu care arată ca o mușcătură. Sunt sigură că e o mușcătură, dar nimic logic nu explică cum am obținut-o.
Nu are sens. Nu am iubit, niciun admirator secret, nimic! Atunci cum a apărut semnul ăsta aici? Îmi țin ușa încuiată noaptea. De ce nu am simțit nimic dacă cineva îmi făcea o mușcătură? Nimeni nu mă cunoaște. Nu-mi fac prieteni. Nu vorbesc cu străinii, atunci de ce?
Lacrimile încep să-mi ardă ochii și să-mi curgă pe obraji. Mi-e frică. Prima dată, când am avut-o ieri, am crezut că e o înțepătură de țânțar, dar acum e alta. Și de ce naiba țânțarul ăsta mă atacă doar la gât? E cinev









