AlphaNovel

Romane de dragoste

Book cover
Actualizat

Recuperându-mi Secretul Luna

  • 👁 4.4K
  • ⭐ 9.2
  • 💬 87

Descriere

„Allison a pierdut copilul. Îl iubise pe Alpha Lucian timp de nouă ani lungi. Pentru a se căsători cu el, și-a accelerat absolvirea, iar timp de doi ani a suportat în tăcere frigul lui, absențele și indiferența. În ziua în care a avut avort, tot ce își dorea era o fărâmă de confort. În schimb, el a închis telefonul. La scurt timp după, Allison l-a zărit în același coridor al spitalului cu Heidi. Mâna lui a fost așezată cu blândețe pe umărul ei, vocea lui blândă și liniștitoare în timp ce o consola. „Nu-ți face griji. Sunt aici.” În acel moment, Allison a înțeles în sfârșit. În ochii lui Lucian, ea nu fusese niciodată soția lui. Doar o piesă de șah. Inima ei s-a sfărâmat. A cerut divorțul. După ce a părăsit căsnicia lipsită de dragoste, Allison s-a aruncat în muncă. Femeia care fusese odată batjocorită de toată lumea s-a ridicat ca o pasăre Phoenix, construind un imperiu de miliarde de dolari cu propriile mâini. Dar actele de divorț nu au venit niciodată. Și Alpha care o trata cândva ca pe o străină? A început să apară peste tot pe unde mergea—urmărind, așteptând, refuzând să o lase să plece. După o gală caritabilă, Allison se îndrepta spre mașina ei când o siluetă înaltă i-a blocat brusc calea. Alpha rece și intangibil a împins-o spre perete, vocea lui răgușită de disperare. „Iubito, vino acasă cu mine.” Allison doar a zâmbit. „Alpha Lucian, nu-mi spune așa. Suntem deja divorțați.” „Sunt singur acum.”

Capitolul 1 Ziua în care mi-am pierdut puiul

Punctul de vedere al lui Allison

Lumini orbitoare mi-au ars pleoapele în timp ce mă trezeam încet, gustul ascuțit al antisepticului agățându-se de fiecare respirație. Sub mine, cearșafurile rigide de spital foșneau în timp ce mă mișcam, iar o durere ascuțită a străpuns abdomenul meu. Gâtul meu era ca șmirghelul.

„Luna Allison?” O asistentă cu ochi blânzi s-a apropiat de patul meu. „Ești trează.”

Am încercat să mă ridic, dar o înjunghiere ascuțită de durere m-a forțat să mă întorc înapoi. „Ce s-a întâmplat?” Vocea mea a ieșit răgușită, subțire.

Expresia asistentei s-a transformat într-o simpatie atentă și bine exersată. „Îmi pare atât de rău, Luna,” a murmurat ea. „Unii membri ai haitei te-au găsit căzută într-o cameră de depozit.” A făcut o pauză, ca și cum ar fi ales cuvinte care să nu mă distrugă. „După examen, am confirmat că erai sever subnutrită—și că ți-ai împins corpul mult dincolo de limite. Puiul tău... nu a supraviețuit. Hemoragia a fost severă, dar te-am stabilizat.”

Pentru o secundă, nu am înțeles cuvintele. Mintea mea a încercat să le traducă în altceva—ceva care să fie suportabil.

Apoi au aterizat.

Dur.

Bătăile inimii mele au sprintat.

Apoi au bâlbâit.

Apoi s-au oprit—doar suficient de mult pentru ca tăcerea din mine să strige.

Mâna mea s-a mișcat instinctiv spre uterul meu acum gol. Absența se simțea fizic, ca și cum cineva m-ar fi scobit cu o lingură și m-ar fi lăsat cu marginile sângerând.

*Ally, puiul nostru... micuțul nostru...* Vocea plângătoare a lui Jasmine a rezonat în interiorul meu, durerea lupului meu oglindind-o pe a mea.

„Știu,” am șoptit cu voce tare. „Știu, Jas.” Buzele mele s-au mișcat abia. Chiar și vorbind părea că m-ar putea distruge.

Cu degete tremurânde, am ajuns la telefonul de pe noptieră. Alfa meu, Lucian, trebuia să afle despre puiul nostru pierdut.

*Nu-i va păsa,* a mârâit Jasmine încet. *Niciodată nu i-a păsat. Fenrir nu simte legătura noastră. Știm asta de la început.*

„Trebuie să încercăm totuși,” am murmurat, tastând numărul lui. Ecranul s-a blurat—fie din cauza lacrimilor, fie din cauza modului în care vederea mea continua să refuze să se concentreze asupra realității.

O sonerie.

Două sonerii.

Trei.

Fiecare sonerie era un ciocan pentru coastele mele. Fiecare sonerie îmi făcea stomacul să se strângă, ca și cum corpul meu încă nu înțelegea că deja pierduse.

A răspuns, dar vocea lui era de gheață. „Ce este, Allison?”

„Lucian, sunt în spital,” am reușit să spun, vocea îmi tremura. „Eu—”

A suspinat. Nu șocat. Nu distrus. Doar... deranjat. Ca și cum aș fi întrerupt ceva important. Ca și cum aș fi vărsat cafea pe programul lui.

„Sunt într-o întâlnire,” m-a întrerupt brusc. „Nu mă deranja decât dacă e important.”

Degetele mele s-au strâns în jurul telefonului până când articulațiile mi-au durut. „Dar Lucian, p—”

„Rezolvă singură.” Linia s-a întrerupt.

Am privit telefonul, necrezând. Pulsul meu răsuna în urechi. Pentru o clipă, nu puteam respira. Nu din cauza durerii—ci din cauza umilinței. Două ani de căsnicie, și aceasta—aceasta era perechea pe care am încercat să o iubesc?

Ne-a lăsat singure, a suspinat Jasmine în mintea mea. Chiar și acum.

„Nu m-a vrut niciodată,” am murmurat, punând telefonul deoparte cu mâinile tremurânde. „Nu a vrut-o nici pe ea.” Vocea mea s-a rupt la ultimul cuvânt, ca și cum gâtul meu nu putea să suporte durerea și adevărul în același timp.

Mintea mea a zburat înapoi, la o vreme când fusesem atât de naivă, atât de dureros de optimistă. L-am adorat în secret pe Lucian Storm încă din zilele mele de studentă—cel mai popular moștenitor Alfa din academie, eroul meu tăcut. Probabil că nici nu-și amintea numele meu de atunci, dar m-a salvat.

După ce am fost prinsă în acea cameră de depozit întunecată și izolată timp de douăsprezece ore terifiante, auzul lui acut de vârcolac a prins strigătele mele mufflate. M-a găsit, m-a salvat, și am crezut naiv că m-a observat.

Acea fantezie efemeră, acea speranță disperată, a fost exact motivul pentru care am spus da prea repede—când Alfa Victor Storm mi-a oferit un loc alături de Lucian ca pereche aleasă.

Alfa Victor Storm, bunicul lui Lucian, fusese grav rănit într-un atac de renegat, iar eu, pur și simplu din întâmplare, fusesem cea care l-a găsit și a oprit sângerarea lui suficient de mult pentru ca vindecătorii haitei să ajungă. Recunoștința lui a fost puternică și absolută. Și recunoștința, în mâinile unui Vârstnic ca Victor, nu suna ca „mulțumesc.” Sună ca o comandă.

Lucian trebuia să mă ia ca pereche.

Dar în ziua ceremoniei noastre de legare, am aflat amarul adevăr—Lucian nu mă alesese. Mă resentimentă. Nu pentru că aș fi făcut ceva greșit... ci pentru că existam în spațiul în care alegerea lui ar fi trebuit să fie.

Credea că sunt obstacolul, o implicare nedorită, stând între el și femeia pe care o dorea cu adevărat. Căsătoria noastră a avut loc doar pentru că bunicul lui puternic a cerut-o ca plată pentru eroismul meu neintenționat. Chiar și binecuvântarea Zeiței Lunii nu putea să-i îndulcească asta.

Legătura dintre lupii noștri, între Fenrir și Jasmine, era prea fragilă—sau poate prea respinsă—pentru ca lupul lui să simtă vreodată cu adevărat pe al meu. Mă vedea nu ca pe un partener, ci ca pe o neplăcere, o sursă perpetuă de probleme. O datorie. O lesă. Credea că sunt o slăbiciune.

Mirosul steril al antisepticului se agăța de aer, dar nu făcea nimic pentru a curăța durerea care mă roade din interior. Se așezase în spatele coastelor mele ca o piatră, destul de grea pentru a face chiar și respirația să pară un efort.

O oră mai târziu, nu mai puteam suporta să stau întinsă în pat. Pereții camerei de spital păreau că se strâng, sufocându-mă cu fiecare minut care trecea.

Durerea avea nevoie de mișcare. Dacă rămâneam nemișcată, mă temeam că m-aș dizolva în ea.

În ciuda avertismentelor asistentei de a rămâne în pat, mi-am aruncat cu grijă picioarele peste margine, strâmbându-mă de durerea care radia prin abdomenul meu. Nu mai era ascuțită—doar o pulsație adâncă, vânătă, ca și cum corpul meu plângea în propriul său limbaj.

„Trebuie doar să folosesc toaleta,” i-am spus când mi-a aruncat o privire dezaprobatoare.

A plutesc, îngrijorarea strângându-i sprâncenele. „Luna, te rog—ia-o încet.”

„Așa fac,” am promis, deși vocea mea nu suna convingător nici măcar pentru mine. Mâinile mele alunecau pe balustrada patului, stabilizându-mă ca o bătrână.

Mișcându-mă încet, am ajuns la ușă, recunoscătoare că camera mea era aproape de stația asistentelor. Coridorul era liniștit, cu doar câțiva membri ai personalului mișcându-se.

Spitalul mirosea a dezinfectant și cafea lipsită de somn. Un scârțâit moale urma fiecare pas al șosetelor mele pe podea, un sunet jenant care mă făcea să mă simt fragilă.

Toaleta era chiar după colț, și eram aproape când voci familiare au plutit din camerele pacienților de peste hol.

„Ești sigură că te simți mai bine acum? Putem obține o a doua opinie dacă nu ești mulțumită de ceea ce a spus doctorul.”

M-am oprit, apăsându-mă de zid aproape de colț. Vocea profundă a lui Lucian era inconfundabilă.

Pulsul meu a sărit.

Trăsătura mea de lup fără miros a fost întotdeauna considerată o slăbiciune în ierarhia haitei—nimeni nu putea să simtă prezența noastră decât dacă ne vedeau.

Dar în acest moment, a devenit cel mai mare avantaj al meu.

Cu precauție, am aruncat o privire în jurul colțului.

Acolo stăteau, chiar în fața camerelor de consultație. Brațul lui Lucian era înfășurat protectiv în jurul taliei lui Heidi, capul ei sprijinindu-se de umărul lui.

Fața lui era plină de îngrijorare, cu o grijă blândă care a sfărâmat ceva în interiorul meu.

Nici măcar vederea nu era ceea ce dădea cea mai mare durere.

Era blândețea din el—rezervată, aparent, pentru toată lumea, mai puțin pentru mine.

„Sunt bine, chiar.” Vocea lui Heidi suna dulce și respirată, ca și cum ar fi fost făcută să fie confortată. „Îți mulțumesc că ai venit cu mine, Lucian. M-am îngrijorat atât de mult când am simțit acele crampe.”

Heidi Lawrence. Iubirea lui din facultate. Gâtul meu s-a strâns până când înghițitul părea imposibil. Mâinile mele au devenit reci. Vârfurile degetelor mele au început să tremure.

„Ți-am spus că voi fi aici pentru tine, nu-i așa?” Vocea lui Lucian s-a coborât, intim. „Ori de câte ori ai nevoie de mine.”

Întotdeauna să fii acolo pentru ea. Cuvintele răsunau crud în mintea mea. Nu putea să mă asculte nici măcar cinci secunde când am sunat să-i spun despre puiul nostru... și acum era aici, ținând-o, promițându-i lumea.

M-am retras repede, cu mâna strânsă peste gură pentru a-mi stăpâni plânsul care se ridica în gât.

Am prins o ultimă privire în timp ce mă retrăgeam—degetele lui Heidi se învârteau în cămașa lui Lucian, posesive și ușoare, ca și cum nu ar fi îndoielnic că îi aparținea acolo.

Și Lucian—Lucian o lăsa.

Cumva, am reușit să mă întorc în camera mea, prăbușindu-mă pe pat în timp ce picioarele mele cedau. Mâinile îmi tremurau în timp ce ștergeam obrajii, dar lacrimile continuau să curgă. Durerea surdă din abdomen mi se intensifica cu fiecare respirație, dar nu era nimic comparativ cu durerea brută, sfărâmătoare care mă sfâșia sufletul.

*Asta nu e corect, Ally,* a îndemnat Jasmine. *Nu suntem lupi inferiori. Merităm o pereche care apreciază legătura... care ne apreciază pe noi.*

Am privit tavanul, observând cum lumina fluorescentă se estompează într-un halou apos. Undeva între o clipire și următoarea, ceva în interiorul meu s-a schimbat.

*Spune-o,* a șoptit Jasmine, vocea ei joasă și letală. *Numără ce a făcut.*

Aerul mi-a zgâriat gâtul.

*Ne-a lăsat.*

O pauză.

Mârâitul lui Jasmine s-a înfășurat în jurul coloanei mele. *Și te-a ales pe ea.*

Degetele mele s-au închis peste burtă—nu mai erau blânde. Protective. Posesive.

„Nu mai vreau,” am spus, iar cele două cuvinte s-au simțit ca un zăvor care se închide.

Jasmine a rămas nemișcată. *Și dacă se întoarce?*

Pulsul meu s-a stabilizat. Unu. Două. Trei.

„Atunci va învăța,” am șoptit, „nu sunt Luna pe care o poate abandona. Sunt perechea de care ar fi trebuit să se teamă că o va pierde.”

Capitolul 2 Să ne despărțim

Punctul de vedere al lui Allison

Au trecut trei zile de când am fost externată și m-am întors la haită. Nimeni nu m-a întrebat cum sunt. Nimeni nu s-a interesat. Hârtia care mă aștepta s-a adunat deja în birou—

De parcă nu eram mai mult decât o menajeră angajată pentru haită, utilă, dar niciodată cu adevărat văzută.

Dar asta este cu adevărat cine sunt eu?

Am stat la biroul meu și am privit notele mele de cercetare de dinainte de căsătorie. Lucram la studii promițătoare despre remedii pe bază de plante tradiționale care ar putea beneficia vindecarea vârcolacilor. Munca mea fusese suficient de promițătoare încât profesorul Jenkins, mentorul meu și membru al haităi Moonstone, m-a recrutat pentru echipa lui, în ciuda tinereții mele. Fusese pasiunea mea, scopul meu—până când întâlnirea cu Victor Storm a schimbat totul.

Cu degetele tremurând, am ajuns la telefonul meu și am format un număr pe care nu l-am mai sunat de aproape doi ani.

"Allison? Ești tu

Recenzii
Vezi tot
Heroes

Folosește AlphaNovel ca să citești romane online oricând și oriunde

Intră într-o lume în care poți citi povești și găsi cele mai bune romane de dragoste și cărți cu vârcolaci alfa care merită atenția ta.

QR codeScanează codul QR și mergi la descărcarea aplicației